Desigur, dacă se porneşte de la o premisă justă, există şanse să se ajungă la adevăr, dar dacă premisa de la care se pleacă este injustă, sigur se ajunge la neadevăr, la fals. Şi premisele nu sunt altceva decât adevăruri fundamentale (simple) de la care se pleacă în vederea elaborării diverselor concepte imperioase omului. Una din acestea o constituie faptul că atât regnul animal, cât şi specia umană îşi au existenţa în societate. Fireşte că excepţiile nu fac altceva decât să confirme regula. Iată o primă lege. Un corp oarecare, aflat în câmpul terestru, se supune unui vector de forţă având sensul orientat către centrul planetei. Iată o altă lege. Codul penal al oricărei ţări democrate stipulează să nu omori, să nu furi, să nu induci în eroare autorităţile statului etc. Iată o altă lege. Ce constatăm ? Că legea este un ansamblu de reguli, care se respectă sau, măcar ar trebui să se respecte, fiind categoria filosofică ce exprimă raporturi esenţiale, necesare, în general stabile şi repetabile în cadrul unui fenomen, între fenomene, între obiecte, fiinţe etc. 

 Caracteristica fundamentală a legii este ORDINEA, COERENŢA !! Desigur, această afirmaţie (categorică) vine în totală contradicţie cu concepţia majoritară a lumii, care susţine haosul, dezordinea, hazardul! Fireşte că adevărul este obiectiv, indiferent de părerea acestei majorităţi! De fapt, întreaga EXISTENŢĂ (vie şi nevie) are în esenţă LEGEA. Dacă ne aruncăm o privire asupra structurii microcosmosului, putem observa fantasticul caracter al legii în toate elementele structurale: moleculă, atom, nucleu atomic, înveliş electronic, ierarhia elementelor chimice etc, etc. De asemenea, macrocosmosul oferă şi el acelaşi caracter legic, pentru ca starea vie să ofere un şi mai vădit caracter legic! 

  Toate aceste legi sunt naturale şi obiective, adică independente de voinţa omului sau a altcuiva ! Este, într-adevăr, ciudat că tocmai omul, singurul înzestrat cu al doilea sistem de semnalizare, refuză în conştiinţa sa axioma care ne oferă un adevăr mai mult decât elementar: orice lege are legiuitor (creator al legii) şi, fără gândire superioară nu se poate naşte legea.

  Aşadar, legea este naturală şi ca atare ne supunem acesteia implicit, chiar dacă aparent o sfidăm. De exemplu, un aparat de zbor în spaţiul de gravitaţie terestră ignoră gravitaţia, cât timp are combustibil şi posedă celelalte condiţii de zbor, însă odată terminate aceste condiţii, aparatul are aceeaşi soartă: supunerea în faţa legii naturale! Dar LEGEA se elaborează NU numai de către Creatorul Absolut, ci şi de către cel creat (iniţial!!) după chipul şi asemănarea Sa şi, în acest caz, avem de a face cu preceptul, greşit tradus în Testament prin poruncă – interpretată ca fiind un simplu imperativ, netrecut prin logică sau măcar prin raţiune. Cuvântul în cauză, în greceşte, este entolè (εντολη), care are sensul principal de precept, şi înseamnă: formulă, principiu care stă la baza unei doctrine morale; normă, regulă de conduită; sfat, povaţă, indicaţie (îndrumare, lămurire, informaţie), şi numai ca sens secundar, entolè înseamnă poruncă imperativă, pentru că porunca, în geceşte, se numeşte diatage (διαταγη). Dumnezeul ne spune clar: Dacă vrea cineva să-L urmeze, şi nu impune, nu ordonă, nu porunceşte (διαταζω - diatazo) nimănui Legea sa morală. Vedem, dar, că: legea este:

– naturală – dată de Dumnezeul Atotputernic şi

– artificială  – dată de om, cu sau fără inspirația Divină.

  Caracterul legic al naturii este implicit şi nu poate fi tăgăduit decât de către alienaţi şi arieraţi. Din păcate, mai mult decât ateii, teologii creştini de toate nuanţele sunt cei mai prolifici în lansarea de aberaţii având drept scop combaterea Adevărului prin denaturarea lui. Aceştia etalează numeroase argumentaţii pentru susţinerea adevărului Scripturii, prezentând un Dumnezeu lamentabil, înapoiat, absurd şi incoerent, prevalându-se în special de traduceri confuze şi deseori false ale Scripturii ebraice (Legea şi Profeţii) şi chiar a celei greceşti (Testamentul lui Cristos). În baza acestei triste stări de fapt, de-a lungul timpului, numeroşi „trimişi” au făcut cele mai diverse şi trăsnite interpretări, menite de a transmite omenirii alt mesaj faţă de cel al Scripturii Dumnezeului Atotputernic. Vom exemplifica în continuare câteva aspecte, paralel cu textele scripturale aferente, ale căror traduceri false sunt, la prima vedere, minore, dar care tocmai ele au dus la elaborarea doctrinelor aberante, ce au determinat şi determină starea de fapt, amintită mai sus. Această stare de fapt  a determinat pe învăţătorii bisericilor confesionale să-şi prepare anumite modele din diverse personaje religioase, acceptând cu prioritate învăţătura elaborată de noii mentori şi trecând în subsidiar învăţătura Biblică oferită de către Duhul Sfânt. 

  Dar să expunem argumentele care atestă adevărul cu privire la Lege, ca teză şi antiteză. În primul text al Bibliei, se relatează că: La început, El-Ohim (Dumnezeul) a creat cerurile şi pământul (Geneza 1.1), iar în Cartea legii găsim: În şase „zile”, Yahweh (Eternul) a făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele, iar în „ziua” a şaptea „S-a odihnit”... Şi adresându-se Israelului, Dumnezeul mai spune: Adu-ţi aminte că ai fost rob în ţara Egiptului şi, Eternul te-a scos cu mână tare... De aceea, Eternul, Dumnezeul tău ţi-a poruncit să ţii sabatul. (Exod 20.11; Deuteronom 5.15). 

  Aşa cum am mai arătat, verbul utilizat de Scriptură pentru geneza Universului (deci şi a planetei Pământ !) este a crea, în ebraică, barà, iar verbul utilizat în porunca a patra din tablele legii este a face, în ebraică, asàh! Orice om de cultură medie ştie că a face nu este tot una cu a crea, a produce, a întemeia, ci a face înseamnă a întreprinde diverse acţiuni în vederea realizării condiţiilor de existenţă. Astfel, în Cartea legii nu este scris că „Dumnezeu a creat cerurile şi pământul în şase zile”, ci le-a făcut, le-a scos în evidenţă! În „ziua” a doua, Dumnezeul a făcut cerul. Care cer? Cerul dintâi, adică METAGALAXIA preliminară (luminată, dar încă translucidă până în „ziua a cincea)! De asemenea, pământul citat în Lege este cel evidenţiat în „ziua” a treia, în urma mişcărilor orogenetice şi epirogenetice, nefiind aici vorba despre planeta Pământ, creată la început. În cele şase „zile”, Dumnezeul a creat (barà) regnul vegetal, regnul animal şi omul.

  Un alt aspect, demn de luat în seamă îl constituie faptul că în ebraică cuvântul tradus ZI nu înseamnă nici pe departe durata mişcării diurne a Pământului, ci perioadă de timp, deseori întîlnită în Scriptură sub denumirea de vreme, vremi sau timp, timpuri. Ştim astăzi că cele şase „zile” ale creaţiei pe Pământ reprezintă şase ére şi nicidecum 144 de ore (!), aşa cum ştiu teologii, şi că existenţa èrelor nu constituie un argument în favoarea doctrinei absurde a eυoluţionismului, întrucât la Dumnezeu, Care este independent de materie, timpul reprezintă doar nimic. Şi mai ştim, de asemenea, că timpul este ireversibil şi orice segment de timp are început şi are sfârşit. În acest precept, noaptea are ca început asfinţitul, care marchează SEARA, iar ca sfârşit, răsăritul, care marchează DIMINEAŢA. Ziua, dimpotrivă, are ca început răsăritul, care marchează dimineaţa şi are ca sfârşit asfinţitul, care marchează seara ! Ziua diurnă reprezintă cu totul altceva şi anume durata mişcării diurne a Pământului, care este marcată, conform unui calendar, de la popor la popor, fie de la 12 noaptea, fie de la 6 seara, fie chiar de la 6 dimineaţa şi include atât ziua, cât şi noaptea. Şapte asemenea zile constituie un ciclu, astfel încât orice zi se repetă după şapte zile. Am relatat aceste adevăruri arhicunoscute, întrucât foarte mulţi intelectuali (!) nu le ştiu (sau nu vor să le ştie!). Aceştia sunt cei care se anină cu disperare de a şaptea zi a săptămânii ca fiind mesajul lui Dumnezeu de salvare a omului de la moarte la viaţă!! Vom vedea în continuare că Sabatul (Odihna) lui Dumnezeu este, într-adevăr, condiţia vieţii veşnice, dar fără a şti CUM să intri în această Odihnă, totul este egal cu nimic. Redăm mai jos, în acest scop, începutul Genezei în mod explicit.

  Cartea sfântă (infailibilă) relatează că desfăşurarea pregătirii Pământului pentru existenţa umană s-a petrecut în decurs de 6 vremi (timpuri, zile), din momentul când planeta era aşa cum este relatat în Geneza 1.1 şi 2.4-6 şi în continuare de la Geneza 1.2-31 şi 2.7-22. 

  Odihna Dumnezeului semnifică încetarea creaţiei Sale odată cu ZIUA a 8-a, a infinitului, în care, pe baza „impulsului iniţial”, reprezentând ORIGINALUL – model de reproducere, sensul ireversibil al vieţii şi al existenţei în general, este de la 0 la ∞, cu tot ce este introdus în Programul Computerului Divin! Vedem, dar, că SABATUL (ODIHNA) lui Dumnezeu are caracter de UNICITATE, nefiind reiterativ, spre deosebire de sabatul săptămânal, care se repetă de 52 de ori pe an!! Dacă un asemenea tip de sabat ne-ar fi prezentat Cristos în Testamentul Său (Ebrei 4.1-11), ar însemna să înţelegem că Dumnezeul repetă iarăşi lucrările Sale, în fiecare săptămână, începând cu duminică şi terminând cu vineri!!

  Din această prezentare se confirmă relatarea din Biblie, cum nu se poate mai bine, că cele 6 „zile” încep cu seara şi se termină cu dimineaţa. Arătam mai sus că noaptea, simbolul ÎNTUNERICULUI, are ca început seara şi ca sfârşit dimineaţa. Tot astfel şi zilele pregătirii Pământului pentru viaţă sunt la început „nopţi”, iar la sfârşit „zile”. Fiecare ordine funcţională, la început nu există, nu este realizată, simbolizând întunericul, pentru ca la sfârşit să existe, să fie realizată, simbolizând lumina! Tot astfel, fiecare din cele 6 ère (zile) înainte de a reprezenta ordinea funcţională, acestea simbolizau întunericul, necreaţia, pentru ca după intervenţia HiperGândirii, să reprezinte lumina, creaţia (confortul pentru omul ce urma să fie creat!): ...întuneric era peste faţa adâncului (de ape)... şi, Dumnezeul a zis să fie lumină...

  Iată că între diversele interpretări ale ateilor religioşi şi nereligioşi şi interpretarea noastră este o mare deosebire. Şi în timp ce ateii nereligioşi sunt consecvenţi în evoluţionism, etalând absurditate, incompetenţă, inconsecvenţă şi ignoranţă, ateii religioşi caută să-i combată pe aceştia prin argumente ce constau în interpretări infantile şi ridicole ale Scripturii, ca cele de mai sus.

  Să revenim din nou la lege. Legea Dumnezeului (El-Ohim, ho Teos) este infailibilă (sfântă, dreaptă, obiectivă), spre deosebire de legea umană, care are un vădit caracter subiectiv, fiind deseori injustă. Această lege, dată de om, poate avea ca sursă de inspiraţie Spiritul lui Dumnezeu (în acest caz fiind, implicit, justă) sau poate avea ca sursă de inspiraţie alte spirite, inclusiv spiritul propriu. Dumnezeul nu a dat niciodată o lege vreunui popor, ci El a dat legea doar poporului israelit, prin profetul Moise(h), odată cu exodul din Egypt, lege completată şi actualizată apoi prin profeţi. Această Lege a fost dată pentru ca omul care împlineşte poruncile sale să trăiască prin ele (Levitic 18.5). Niciodată nu i s-a dat omului o lege mai complexă şi mai dificilă ca aceasta. Atât practic, cât şi teoretic, o asemenea lege, nici o naţie de pe pământ nu ar fi putut-o asimila. Chiar poporul ales (la suferinţă, în primul rând: vezi sclavia şi hărţuirea egipteană, vezi deportarea babiloniană, vezi masacrul fără precedent al germanilor hitlerişti) nu a putut ţine Legea, decât parţial!

  Desigur, încercările explicitării Scripturii ebraice (Legea şi Profeţii, denumită curent vechiul testament) de către religioşi din diverse naţiuni ale Globului, nu sunt altceva decât eseuri menite să-i convingă pe animişti, creduli şi superficiali de caracterul sacru şi academic al acestora! De aceea, toate doctrinele religioase ale naţiunilor (altele decât cea israelită), având în esenţă Legea şi Profeţii, au la bază un soi de demenţă, care constituie arma principală de răstălmăcire a Scripturii şi, astfel, de propagare a conţinutului acestora. Şi cum orice afirmaţii se sprijină pe dovezi, vom proceda şi noi în consecinţă. Să pornim de la următorul dicton biblic: Pe Dumnezeul Absolut, nimeni nu L-a văzut vreodată; Dumnezeu mononăscut L-a revelat, L-a făcut cunoscut printre oameni (Ioan 1.18; 1 Ioan 4.12). Acest dicton pare să intre în contradicţie cu Tora, Cartea legii (lui Moiseh) şi, în acest sens, vom aborda această carte (a Legii lui Moise), bineînţeles, conduşi de către Spiritul (Duhul) Dumnezeului Atotputernic. 

  În Exod 33.11 găsim: Yahweh (Eternul) vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Iar în aceeaşi carte, când Moise(h) Îi cere Eternului să-i arate Slava Sa, El îi răspunde: Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască (Exod 33.18, 20). Aceeaşi aparentă inadvertenţă o remarcăm şi în cazul vizitei lui Yahweh făcute lui Abraam, împreună cu doi îngeri, care s-au deplasat apoi în Sodoma cu ocazia nimicirii cetăţilor Sodoma şi Gomora (Geneza 18.1-3, 16, 33; 10.1). Dacă teologii şi susţinătorii acestora ar citi cu atenţie măcar versetul 19.24, din aceeaşi carte (a Genezei): Yahweh a făcut să plouă peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc de la Yaheweh din cer, ar fi fost puşi în situaţia de a se întreba: „sunt doi de Yahweh, unul în Cer şi altul pe pământ? În acest context, de ce au aceeaşi denumire?!” Iată că ştiinţa despre Teos – teologia nu este suficientă pentru a-L cunoaşte pe Yahweh El-Ohim, găsit în majoritatea traducerilor Domnul Dumnezeu. În Lege este scris: „Eu (sunt*) Yahweh (Eternul)! Nu avea alţi Elohimi (Dumnezei), în afară de Mine (alături de Mine)”. Deci, este mai mult decât clar că Dumnezeul (El-Ohim, ho Teos) este Unul (Singur). Desigur, expresiile Domnul Dumnezeu, Isus (Iisus) nu exprimă nimic concret despre Adevăr, Domnul însemnând stăpân, lord etc, iar Isus, un nume de om şi cam atât. Yahweh (Pantoteinos) înseamnă, însă, Cel Etern, Cel Ce dă Viaţa, iar El înseamnă Cel fără început şi fără sfârşit – On(tos) Eonion; Ohim înseamnă pant(o)u, omniprezent, ubicuu. Yahşua, spre deosebire de Isus, are o semnificaţie deosebită. Yah este prescurtarea lui Yahweh, iar şua înseamnă, pe de o parte, cel nobil, cel sfânt, iar pe de altă parte, locul de strângere a lucrurilor fără valoare (a păcatelor!), reprenzentând, de fapt trupul cel fără de păcat în care a fost preluat păcatul întregii lumi. Astfel, Yahşua, în aramaică (limba populară a izraeliţilor), Ie(h)şua, devine în greacă Iesous, citit Iesus.

[*În limba ebraică, verbul a fi nu are formă grafică la timpul prezent, motiv pentru care de multe ori, în lucrarea noastră, atât este, cât şi sunt apar trecute în paranteză].

 Iată că Yahweh, aşa cum am mai relatat, este Unul: 

PANISHYROS (a nu se citi panişiros!), PANTODINAMOS, PANTOCRATORAS. Prezenţa Sa este trihotomică (NU triunitară sau trinitară!!), Dumnezeul Unic fiind Creatorul Absolut, adică Nous-ul Suprem (Tatăl Ceresc), Pneuma (Duhul Sfânt) şi Revelaţia Sa (Trupul Său: cu Chip îngeresc – Miha-El (Arhangelos), sau cu chip omenesc – Gabri-El, sau chiar în trup uman (mononăscut) – Omul Cristos Iesus. În acest precept, oricine înţelege că Acelaşi Yahweh este Tatăl Ceresc şi Pneuma Sa, şi tot El este şi Îngerul (lui) Yahweh, revelat inclusiv în chip de om, aşa cum L-au văzut Abraam, Iacob, Moise etc.

  Aşadar, Legea naturală (fizică) nu este facultativă, fiind axiomatică şi vrând, nevrând, supunerea faţă de ea este implicită. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre Legea socială, care are în esenţă porunca, respectată sau nu, în pofida sancţiunii în cazul nerespectării acesteia, chiar dacă porunca este dată de Însuşi Dumnezeu, prin profetul Său! Este cert că nerespectarea preceptelor lui Dumnezeu are ca efect moartea (veşnică) şi este la fel de cert că omul nu este capabil să respecte Legea socială (dată chiar de Dumnezeu!), întrucât pentru el, aceasta este ARTIFICIALĂ!! Deci, şansa omului este ca Legea (socială) a lui Dumnezeu să devină naturală. Dar cum se poate înfăptui aceasta? Nimic mai simplu! Însuşi Dumnezeul, prin Revelaţia Sa, a împlinit Legea în locul nostru (Matei 5.17, 18). Ie(h)sus este Lucrarea lui Dumnezeu de salvare (mântuire) a omenirii, aşa cum s-a arătat anterior!! (Germanii spuneau, în marea lor misiune de distrugere a seminţiei din care, după trup (sarx), ieşise Cristosul: mântuire (heil) hitler! Probabil, la ei încă nu ajunsese mesajul lui Dumnezeu!).

  Contrar mesajului divin, care are în esenţă Lucrarea lui Dumnezeu, religiile, bazate pe teologie, au în esenţă faptele proprii sau lucrările proprii. Şi, acestea constau în străduinţa de a ţine anumite porunci, alese în mod subiectiv, prin invocarea cu precădere a 10 din acestea, înscrise pe două table de piatră, dintre care cea de-a patra, pentru adventişti, este capitală. Aceştia, contrar logicii, au împărţit Legea socială în lege morală şi lege ceremonială!! Şi pentru a fi credibili, învăţătorii Legii au invocat cu precădere adorarea sabatului de către Iesus Cristos în zilele Sale pământeşti!! Însă de la un capăt la celălalt al Testamentul lui Cristos nu ni se arată nici măcar o singură dată că Iesus ar fi îmbrăţişat o asemenea adoraţie, singurul argument de susţinere a contrariului fiind diversele interpretări aberante ce stau la baza doctrinei. Sabatul, în româneşte, odihna, s-a stabilit din vechime în a şaptea zi a săptămânii, în mod logic, pentru că a şaptea zi este ultima din săptămână! Deci nu e nici o filosofie în această tevatură doctrinară. Romanii aveau ca zeu în ziua a şaptea pe Saturn, care simboliza încetarea lucrului săptămânal, grecii denumesc ziua a şaptea Sabaton ş.a. Dumnezeul Însuşi ne arată că la origine era Logosul, după care a urmat Universul, apoi pregătirea biotopului uman, apoi omul şi, la sfârşit, sabatul. Deci, ierarhic, sabatul este ultimul! Impunerea respectării sabatului săptămânal a fost, pe de o parte, modelul creaţiei divine urmată de odihnă, iar pe de altă parte, obligaţia stăpânului de a lăsa în libertate pe slujitori (Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului... de aceea, Eternul ţi-a poruncit să ţii sabatul – Deuteronom 5.15).

  Argumentele doctrinei sabatiene prin care se caută inocularea „inconsecvenţei” lui Iesus, evidenţiază caracterul ipocrit şi, mai ales, dispreţuitor la adresa cititorilor sinceri ai Bibliei, care n-ar fi în stare (!) să înţeleagă corect mesajul divin, fără interpretarea „spiritului profetic” (alias Ellen Withe). Unul din aceste argumente constă în faptul că Iesus Cristos mergea în sinagogi în ziua de sabat, la fel ca şi apostolii, după plecarea Sa la Cer. Dar când vroiaţi să intre în sinagogi ? Când erau goale, să predice la pereţi? (Pentru ebrei, ziua a şaptea era ziua de închinare!). Deci, argumentul este cel puţin straniu, iar cei ce-l invocă sunt demagogi şi făţarnici! 

  Un alt argument este acela că Iesus făcea vindecări în sabat, adorând astfel ziua a şaptea, motiv pentru care şi noi trebuie să ţinem sabatul!! Să lămurim un adevăr pe baza unui raţionament simplu: În baza Legii, în sabat era interzisă orice activitate, inclusiv deplasarea mai mult de 1100 m. Pe acest principiu al literei de lege, fariseii (ţinătorii de lege) Îl acuzau pe Iesus de încălcarea sabatului. Dacă doctrina susţine că de aceea, fariseii Îl acuzau pe Iesus pentru că făcea vindecări (fapte bune) în sabat, în cazul când nu ar fi făcut aceste fapte (bune), ci alte activităţi, atunci fariseii ar fi fost de acord cu Iesus?! Este de necontestat faptul că evreii (caz în speţă, fariseii şi cărturarii) respectau întocmai sabatul, atât ca inactivitate fizică, cât şi ca închinare la Dumnezeu. Mai mult decât atât, apostolul Ioan relatează clar în Evangelia sa că: fariseii căutau să-L omoare pe Iesus pentru că dezlega sabatul (Ioan 5.18). Încercarea doctrinarilor de a schimba sensul verbului tradus prin a dezlega, nu face altceva decât să evidenţieze şi mai mult intenţia vădită de a falsifica Mesajul divin al Scripturii. Verbul grecesc din textul original este li(n)o, lio, care înseamnă: a dezlega, a deznoda, a desface, a elibera, aşa încât nu rămâne nici un prilej de interpretare subiectivă a mesajului evangelic! De altfel, nu ne miră caracterul anticrist al mentorului adventist, Ellen White, pentru că aceasta cu un cinism de-a dreptul diabolic, afirmă în propria-i doctrină că peştele - simbolul hranei invocate de Iesus în propovăduirea Sa, inclusiv în cele două înmulţiri ale pâinilor şi peştilor, este hrană spurcată!!... 

  Iesus era acuzat pentru că NU ţinea sabatul (săptămânal). Şi pentru că făcea vindecări în sabat, NU înseamnă că adora sabatul săptămânal!! Nu este întâmplător că ori de câteori pomenea de poruncile din Lege, Iesus nu amintea niciodată de sabatul săptămânal. Exemplul cel mai edificator îl constituie chiar unul din argumentele invocate de adventişti în susţinerea adorării sabatului săptămânal de către Iesus şi anume, prezentarea înaintea Sa a demnitarului bogat (Matei 19.16-21; Marcu 10.17-21; Luca 18.18-22), care voia să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Iesus i-a amintit de poruncile din Lege: nu comite adulter, nu ucide, nu furà, nu fă mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, dar nu i-a amintit nimic despre sabatul (săptămânal) ! În sfârşit, cel mai „convingător” argument îl constituie faptul că Iesus a spus: Fiul Omului este domn şi al sabatului. Să vedem, referitor la acest argument, care este adevărul, în antiteză cu falsul. Într-o zi de sabat, Iesus, împreună cu ucenicii Săi, trecea printr-un lan de grâu, şi pentru că li se făcuseră foame, au cules spice pentru a se hrăni cu boabe. Fariseii au condamnat pe Iesus că a permis culesul în ziua a şaptea, încălcând astfel porunca a patra din Lege: sabatul (Matei 12.1, 2, 8). Deci, un prim adevăr este că Iesus a încălcat sabatul!! Atunci, cum se justifică argumentul respectării poruncii a patra prin invocarea adoraţiei sabatului (săptămânal) de către Iesus, când El nici măcar nu-l lua în seamă? Ba mai mult, El spunea că NU sabatul este mai presus, ci Fiul omului (Logosul – Ioan 1.1). Nu sabatul este domn (stăpân) peste El, ci Fiul omului este domn (stăpân) peste sabat!! Dacă această expresie constituie argument al adoraţiei sabatului săptămânal de către naţiunile neebraice, înseamnă că inepţia este mai presus de raţiune, de logică, de adevăr...

  Iesus Cristos le spunea fariseilor următoarele cuvinte: Vai de voi, farisei făţarnici! Daţi întocmai zeciuala, dar aţi omis preceptele cruciale din Lege: dreptatea, mila, credinţa (Matei 23.23). Pe de altă parte, Acelaşi Iesus, întrebat fiind de către un fariseu (cărturar): care este cea mai mare poruncă din Lege, Acesta nu a răspuns nici că ar fi sabatul, nici că ar fi cele zece porunci, ci a răspuns astfel: Cel dintâi precept este acesta:„Ascultă Israele, Eternul (Yahweh) – Dumnezeul nostru este Unul singur! Şi vei iubi (agapà) pe Eternul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu toată fiinţa ta, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta. Iar al doilea este acesta: vei iubi (agapà) pe aproapele tău ca pe tine însuţi... În aceste două precepte se cuprind toată Legea şi Profeţii”. (Marcu 28.31; Matei 22.40).

  Dacă privim spre textul Legii, observăm NU numai că cele două precepte NU se află în Legea scrisă pe tablele de piatră (!), dar nici măcar în întreaga carte a Exodului. Preceptul cel mai important este amintit de către Moise abia în ultima sa Carte – Deuteronom (6.4, 5; 30.6), iar cel de-al doilea, în cartea Leviticului (19.18)!! 

  Orice om în depline facultăţi mintale, poate lesne înţelege mesajul lui Dumnezeu, care este transmis în întreaga Scriptură, chiar începând cu Cartea Legii. Astfel, Eternul (Yahweh), prin Moise, spune: Voi ridica din mijlocul lui Israel un mare Profet, voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El va spune tot ce-I voi porunci (Deuteronom 18.18). Trebuie ştiut că numai „tablele de piatră” conţin setul de porunci propriuzise, adică înscrise la modul imperativ şi din acestea, cea dintâi poruncă determină toate preceptele din Lege: Eu (sunt) Eternul, Dumnezeul tău. Nu avea alţi Dumnezei, în afară de Mine! Împlinind această poruncă esenţială, vei iubi (agapà) pe Dumnezeul Unic... şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Poruncile din Lege, prin credinţa în Iesus Cristos, devin precepte, deci, condiţii de viaţă, fiind astfel împlinite în mod natural, fără memorări, fără remuşcări, fără eforturi fizice şi psihice şi fără sacrificii de (auto)condamnare la lipsuri, penitenţe etc. (Ieremiah 31.33). 

  Trebuie ştiut că denumirea de israel, dată, pentru prima oară, lui Iacob (de către Însuşi Dumnezeul), nu este una întâmplătoare, ci aceasta reprezintă calitatea de a fi abordat (sau acceptat) lupta cu Dumnezeul, mai concret, confruntarea firii (celui dintâi adam!) cu Dumnezeul Revelat (1 Corinteni 15.45). Deci, orice om care a L-a acceptat pe Yahweh drept conducătorul vieţii sale, este, implicit, un israel, astfel încât Casa lui Israel este, pe de o parte, poporul istoric al Israelului, iar pe de alta, totalitatea celor care au intrat în Trupul lui Cristos (Episinagoga - Ebrei 10.25).  

  Trebuie ştiut, de asemenea,   că expresia: omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu are o semnificaţie esenţială pentru înţelegere, numai în cazul interpretării corecte a mesajului Divin. În primul rând, calitatea omului la momentul creaţiei este diferită faţă de cea de după momentul alegerii deliberate a morţii de către omul creat. În al doilea rând, cuvântul chip (faţă), în ebraică are sens numai la plural, Chipul Dumnezeului nefiind static, ci dinamic! Chiar şi chipul omului are sens de pluralitate, atât intraumană (copil, adolescent, matur, bătrân), cât şi interumană. În acest precept, cei care abordează doar o similitudine simplistă între Dumnezeul Absolut şi om, pe baza unui text biblic redat destul de subiectiv în traducere, nu sunt decât nişte ageamii, bogaţi în duh (ego), dar săraci cu mintea. 

  Remarcăm că orice religie sau sectă religioasă are în sine o doctrină, bazată pe faptele proprii (ale firii pământeşti)!! Această doctrină este elaborată de către anumiţi mentori şi ea este impusă, prin liderii religioşi, enoriaşilor care aderă, în general, de bună voie la organizaţia respectivă. Pentru că disertaţia noastră nu priveşte religiile necreştine, ne vom referi doar la doctrinele creştine, întrucât acestea au în formă mesajul lui Cristos (Mesyah), dar în fond, FAPTELE PROPRII ALE OMULUI. Şi fiindcă partida adventistă este cea mai reprezentativă în această privinţă, vom releva, iniţial, doctrina acesteia în antiteză cu Mesajul lui Cristos!!

  Mesajul Dumnezeului Absolut, prin Revelaţia Sa umană (Mesyah sau Cristos) este LIBERTATEA spirituală. Afirmaţia cardinală: Cunoscând Adevărul, acesta vă face liberi (Ioan 8.32), este cum nu se poate mai clar! Tot astfel, afirmaţia: Fericiţi cei liberi în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5.3), constituie, de asemenea, atestatul de libertate spirituală adus de către Acelaşi Cristos. O scurtă meditaţie a zilei de vineri (în germană), cu denumirea freitag, ne dă posibilitatea de a ne întreba: freitag este ziua liberă (de odihnă) sau ziua goală (săracă) în alimentaţie?! Deci frei – liber – reprezintă spaţiu neocupat, adică gol, sărac!! Fireşte că un vas gol, curat, în care urmează să primeşti un material valoros, este infinit mai bun decât un vas plin deja cu material rezidual, murdar, nefolositor. Exact aceeaşi situaţie este şi cu templul uman, adică trupul somatic (nu cel biologic, carnal: sarx, sarka!), care poate fi plin de duhul lumesc (propriu), sau poate fi liber (sărac!), apt de a primi DUHUL VIEŢII (Duhul Sfânt, al lui Dumnezeu). Din nefericire (pentru ei), cei săraci cu mintea nu pot fi şi săraci (liberi) în duhul propriu, pentru a beneficia de darul vieţii veşnice.

  Având aceste explicaţii, putem aborda Legea, în esenţa ei, naturală şi artificială, coroborată cu acceaşi Lege, fizică şi socială. Arătam mai sus, că legea fizică şi naturală în general, este implicită şi, deci, obiectivă, astfel încât creaţia (omul) are doar rolul de a o cunoaşte şi a beneficia de pe urma ei şi nicidecum de a o ignora. Legea socială, în antiteză cu cea fizică, este legea poruncilor, mai exact a preceptelor, care reglementează relaţiile sociale interumane şi relaţiile dintre om şi natură. O mare parte a populaţiei Terrei are inclusă în legea socială şi porunci ce vizează viaţa de dincolo de spaţiu şi timp (viaţa de dincolo de moarte). 

  Dacă privim Legea transmisă de Yahweh (Dumnezeul) prin profeţii Săi (Moise & co.), observăm că pe tot parcursul ei, aceasta nu face referire la viaţa veşnică NICIODATĂ!! Apostolul şi filosoful Paulos* (Pavel) spune răspicat: Dacă s-ar fi dat o lege care să dea Viaţa (veşnică, n.a.), dreptatea (dikaios, nu orto-doxia!) ar fi prin Lege (Galateni 3.21). Să lămurim, mai întâi, ce este dreptatea (divină). Acelaşi apostol, Pavel, spune: Acum (după proslăvirea lui Cristos, n.a.), s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, FĂRĂ LEGE – despre ea relatează (mărturisesc) „Legea şi Profeţii” – dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Iesus Cristos... CĂCI TOŢI SUNT (se nasc) SUB AUTORITATEA PĂCATULUI şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi prin Har (fără plată, fără nici o jertfă din partea celor îndreptăţiţi, n.a.)... concretizat prin Darul divin, în urma ispăşirii de către Omul Cristos Iesus – oferit ca Jertfă supremă de Acelaşi Dumnezeu: Yahweh El-Ohim (ho Teos) – (Romani 3.21-25). 

*[Privitor la redenumirea apostolului chemat din Cer – Saul, din Tarsul Ciliciei, trebuie arătat că noul său nume (inspirat de Iesus Cristos) dat lui Saul (în greacă): Paulos, semnifică tocmai linia de despărţire dintre VECHI şi NOU – paula – acest adevăr nefiind cunoscut de teologi, pentru care, Pavel înseamnă doar mic de statură (sic!), ceea ce denotă aceeaşi ignoranţă din partea teologilor. În greacă, mic de statură, scund, se cheamă kontos, iar în latină, parυulus, aşa încât, paulus, în latină, ca şi elahistos, utilizat în textul original grecesc (1 Corinteni 15.9), înseamnă lipsit de importanţă, cel mai mic ca valoare morală etc.]. 

  Deci, dreptatea lui Dumnezeu este viaţa veşnică, oferită în dar prin Făgăduinţa Sa (paralel cu starea de păcat ancestrală a omenirii), prin credinţă în El, în Logosul Său! (Ioan 3.16). Preceptele din Lege conţin, majoritatea, condiţia omului integru, fără de care, el „nu are drept la Pomul vieţii”, dar preceptele în cauză NU AU NICI O VALOARE, DACĂ PENTRU OMUL RESPECTIV, ACESTEA SUNT ARTIFICIALE ŞI NU NATURALE! Pentru a fi îndeplinită calitatea imperioasă, de natural, sunt necesare două condiţii:

- una obiectivă, care constă în împlinirea Legii preceptelor în locul nostru – fenomen înstituit de către Omul Iesus Cristos (Matei 5.17) şi

- una subiectivă, care constă în credinţa că acest fenomen a avut loc, prin solicitudinea Dumnezeului (Romani 3.27-30).

  Argumentul frapant care nu mai dă prilej la ambiguităţi, este următorul text biblic: Prin credinţă, desfiinţăm noi Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, noi împlinim Legea (Romani 3.31). Iată, deci că fără Lege, omul nu poate fi integru (nu poate moşteni Cerul), pentru că fără Lege este haos: dezordine, incoerenţă, alienare. Cei care cred în Cristos, nu mai sunt conduşi de poruncile din Lege, pentru că acestea devin precepte „scrise în inima lor şi puse în mintea lor” (Ieremiah 31.33). Cei aflaţi în Cristos (născuţi din nou, născuţi din Dumnezeu) sunt liberi faţă de păcat, nu păcătuiesc şi nici nu pot păcătui, pentru că au Legea în ei, NEFIIND ASTFEL NECESARĂ STRĂDUINŢA DE A ŢINE PORUNCILE LEGII PRIN EFORTUL PROPRIU AL FIRII OMENEŞTI (1 Ioan 3.9; Galateni 2.17).

  Legea lui Dumnezeu se împlineşte prin credinţă (Romani 3.27; Efeseni 2.10), în antiteză cu Legea poruncilor, care se împlineşte prin filosofia materialistă – teză instituită de adventiştii de ziua a şaptea. Dacă privim la Legea celor zece porunci, observăm că în afara poruncii a patra, oricare din celelalte nouă constituie porunci care condiţionează viaţa creştinului în Cristos. Are cel născut din nou „alţi Dumnezei, în afară de Yahweh? Sau fură, ucide, pofteşte ceea ce-i aparţine aproapelui său, acesta? Categoric, nu! Dar, în timp ce aceste porunci, pentru cel născut din Cer sunt naturale (întrucât le are în sine, fără a fi necesar să le memoreze), pentru cei nenăscuţi din nou, acestea sunt artificiale, constituind faptele proprii, care nu au cum să dea mântuirea şi nici înţelegerea justă a mesajului Scripturii. Nici un om nu va fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin faptele legii, căci prin Lege vine doar cunoştinţa păcatului, Legea fiind puterea păcatului! (Romani 3.20; 1 Corinteni 15.56). Noi (cei născuţi din nou, din Cer, renăscuţi, n.a.) suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Cristos Iesus pentru fapte bune, pe care, Dumnezeul le-a pregătit mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efeseni 2.10). Vedem, dar, că în timp ce omul adamic (biologic) se laudă cu faptele sale (Romani 3.27), ţinând legea în mod artificial, omul spiritual, duhovnicesc (născut din nou) are legea în sine, ţinând-o în mod natural. De aceea, apostolul Pavel, caracterizând omul mântuit, nu vorbeşte de faptele (bune) ale acestuia, ci de roada Duhului Sfânt (Galateni 5.18, 22-23), în antiteză cu faptele firii omeneşti, caracteristice omului care se laudă cu faptele ţinute după Lege (Galateni 5.19-21).

  Spuneam anterior că legea celor zece porunci devine parte integrantă din omul născut din nou, împreună cu toate preceptele divine pregătite mai dinainte de Acelaşi Dumnezeu, specificând o excepţie şi anume sabatul. Iată că tocmai sabatul vine să separe omul firesc (care ţine legea poruncilor) de cel duhovnicesc (care are legea în sine). Şi în timp ce omul firesc (muritor) ţine sabatul fizic, săptămânal, omul aflat în Cristos trăieşte în Sabatul lui Dumnezeu!! Cu privire la noul sabat, Logosul Său afirmă fără echivoc: Dumnezeul hotărăşte o altă Zi: ASTĂZI, zi în care, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, grăbind intrarea în această Odihnă (Ebrei 4.7-11). În concluzie, doctrina faptelor proprii (firii adamice), caracteristică omului muritor, constituie conceptul de viaţă a omului religios şi ocult în general, în antiteză cu Doctrina adusă de Dumnezeul Absolut, prin Revelaţia Sa, profeţită încă de la Început...

  Celelalte partide religioase din cadrul religiei creştine au la bază şi ele legea faptelor (lucrărilor) proprii şi nu Legea credinţei în Cristos, astfel încât doctrina acestora este constituită din porunci omeneşti, prin care se impun enoriaşilor tot felul de reguli şi ritualuri, care confirmă caracterul artificial  (şi nu natural!) al Legii divine. Toate aceste porunci au în esenţă materialismul religios – consecinţa necredinţei. 

  În concluzie, legea, ca noţiune, este componenta caracteristică a Existenţei şi tot ea este şi componenta necesară vieţii. Dar, în timp ce în cadrul Naturii, legea este imanentă, în viaţă, aceasta este şi pozitivă şi negativă! Pentru omul muritor, biologic, legea este imperioasă şi cuprinde cele două componente ale sale: legea socială şi legea spirituală sau religia. Pentru omul eonic (on-eonion), nemuritor (născut din nou), legea (poruncilor)  nu mai este imperioasă (fiind  deja încorporată), devenind chiar ea piedica în calea idealului vieţii – libertatea (ελευθερια-eleuteria!), prin care omul redevine asemenea lui Dumnezeu.